Copii.

De ce cacat doare atat de tare cand te raneste un prieten ? De ce nu-mi dai doua palme si nu-mi mai spui nimic ? Unde sunt copii din noi , care se zbenguiau si iubeau fiecare firicel de iarba? Care tremurau de placere cu fiecare  picatura de ploaie zbrobita pe asfaltul incins ? Mi-e dor de figurile tale de “ mica printesa” . Mi-e dor de serile neterminabile in care radeam cu hohote , mi-e dor . De fiecare data cand am o foaie alba in fata , o iau razna “mi-e dor” . Cerneala stiloului meu curge precum sangele dintr-o vena deschisa. Ai crescut . Nu mai esti boraca mea mica cu parul blond , ochii precum marea care se zdrobea puternic de stancile nisipoase. Iubirea noasta este ca o cadere. M-as putea ineca intr-o lacrima de a ta . Ninge a toamna in mine , atunci cand iti simt lipsa , o toamna care da o rugina a aerului si o tremurare de panza de paianjen a cerului. Sunt atatea lucruri de spus . Mi-e dor de rasete colorate  , aberatii  , lacrimi de ceara , povesti cu printi pe cai albi . Ce ne caracterizeaza pe noi ? Prostia poate. Prostii cu care am cladit incet incet palatul roz galbui al iubiri noaste . da , stiu, pare amuzant. Dar e palatal nostru . Palatul in care cufarul vechi prafuit , sta de mii si mii de zile , asteptandu-ne . Ii e dor de noi , asa cum si mie imi este . Palatul in care zilele copilariei noaste joaca de-a v-ati ascunselea . Hohote de ras cuprind intregul apogeu. Un miros dulce de cafea moarta , imi alina ranile sapate cu drag . Simt cum se ineaca prin sangele meu bonlav . Imi e dor de plimbarile lungi , de talentul inexistent si de juriul imaginar . Mirosuri de necontrolat , gesturi aberante . Sper ca intr-o zi , totul sa revina la normal , sa mai simt fulgii ametiti de licoarea zambetului tau , sa simt caldura soarelui inalt de doua sulite pe cer sa simt goliciunea nisipului sfasiat de durere , o lumima diafana ce se scalda in mare .

P.S : Te iubesc!